Prejudiciile sunt de două feluri: prejudicii materiale și prejudicii morale, pentru care victima este îndreptățită la despăgubiri materiale, respectiv la daune morale.

Prejudiciul material se compune din toate acele cheltuieli ocazionate de victimă cu rezolvarea sau încercarea de rezolvare a problemelor ivite ca urmare a accidentului suferit.

Prejudiciile morale se compun din valorizarea tuturor elementelor vieții victimei afectate în mod negativ de accident. Doctrina și practica judiciară au identificat mai multe elemente ale vieții victimei afectate din punct de vedere al calității, dar și al existenței acestora, de un eveniment traumatic. Pe toate acestea voi încerca să le dezvolt puțin într-un material ulterior.

Problema aprecierii – “evaluării” întinderii prejudiciului este cea mai dificilă în acest moment, din punct de vedere al practicii instanțelor de judecată, din cauza a trei motive principale:

  • interesul material este în centrul preocupării celor ce trebuie să acopere prejudiciul, astfel că se încearcă mereu ca acesta să fie minimizat. Din păcate, aspectele medicale fiind aproape imposibil de combătut – victimele nu au niciun interes să ascundă sau să deformeze problemele lor medicale – se întrebuințează în schimb orice argument ar putea fi de natură să introducă dubii în procesul de deliberare al magistratului – de la denigrarea victimei, aducerea în derizoriu a suferinței și problemelor acesteia, până la urmărirea acesteia, prin firme de detectivi particulari și surprinderea victimei în ipostaze de natură să demonstreze că situația sa medicală este mai bună sau, în mod așa-zis total întâmplător, să demonstreze situații de natură să atragă antipatia judecătorului. Iar practicile acestea sunt doar enunțiative – sunt nenumărate modalitățile prin care se încearcă inducerea în eroare a magistratului …
  • cunoașterea insuficientă, superficială de multe ori de către magistrat a problematicii medicale complexe a victimei. Astfel, de multe ori, victima fie nu reușește să conștientizeze și să aducă la îndemâna magistratului toate dovezile necesare pentru ca acesta să-și facă o imagine completă asupra problemelor sale medicale, asupra problemelor psihice, asupra profunzimii acestora și întinderii lor în timp, asupra repercusiunilor produse asupra întregii vieți a victimei – 24 ore pe zi, 7 zile pe săptămână, 365 zile pe an – câte zile i-au rămas de suferit, fie magistratul nu se apleacă suficient asupra studierii și înțelegerii mai ales a tuturor probelor administrate. De aceea, ca avocat am recurs la prezentarea unor Opinii expertale medico-legale, a unor Expertize psihologice traumatologice, a unor Expertize privind evaluarea capacității de muncă ș.a.m.d., de natură să aducă acele clarificări necesare magistratului pentru apreciere, însă, nu de puține ori, prin hotărârile pronunțate, acesta fie le-a ignorat, fie a dovedit o insuficientă înțelegere a acestora …
  • necunoașterea suficientă sau, mai grav, ignorarea normelor legale aplicabile în materia asigurărilor și, în particular, a normelor legale din materia despăgubirilor – de către victimă și, mai grav, de către magistrații ce judecă fiecare cauză.

Problematica este mult prea complexă pentru a putea fi explicată exhaustiv aici, dar voi încerca să sintetizez elementele esențiale, cu precizarea că, pentru cazuri concrete, se impune o abordare exhaustivă.

România a transpus în legislația sa Directiva nr. 103/2009 a Consiliului şi Parlamentului European, care stabilește următoarele: „Obligația statelor membre de a garanta că suma asigurată să nu fie mai mică decât anumite valori minime constituie un element major pentru protecția victimelor. Suma minimă asigurată în cazul vătămărilor corporale ar trebui calculată astfel încât să despăgubească integral şi echitabil toate victimele care au suferit răni foarte grave, ţinând seama în acelaşi timp de frecvenţa scăzută a accidentelor care implică victime multiple şi de numărul scăzut de accidente în care mai multe victime suferă de răni foarte grave în cursul aceluiaşi accident. Sumă minimă asigurată pentru o victimă sau pentru un accident ar trebui prevăzută. Pentru facilitarea introducerii acestor sume minime, ar trebui stabilită o perioadă de tranziţie.”

De asemenea, potrivit art. 9 din Directiva 103/2009: (1) Fără a aduce atingere garanțiilor de o valoare mai mare eventual stabilite de statele membre, fiecare stat membru solicita ca sumele pentru care asigurarea menționată la articolul 3 este obligatorie să fie de minimum:

a) în cazul vătămărilor corporale, suma minimă asigurată de 1.000.000 EUR pentru o victimă sau de 5.000.000 EUR pentru o cerere de despăgubire, indiferent de numărul victimelor;

b) în cazul pagubelor materiale, 1.000.000 EUR pentru o cerere de despăgubire, indiferent de numărul victimelor.

Așadar, toate aceste sume, rezultate în urma unor studii complexe efectuate de Comisia Europeană înainte de publicarea Directivei sunt repere concrete ce trebuie avute în vedere de magistrați, și nu doar simple cifre, adăugate de legiuitorul comunitar cu titlu pur informativ. De altfel, atunci când un asigurator vinde o poliță RCA, aceste sume sunt înscrise cu litere majuscule pe poliță, fiind unul dintre elementele principale de marketing ale acestora, pe lângă – din păcate încă – prețul cel mai mic, uneori ridicol de mic, al acestor polițe.

Evaluarea fiecărei daune se face individual, pentru fiecare persoană în parte, în funcție de durata, intensitatea efectelor produse în viața victimei; iar viața victimei, fiind unică și irepetabilă pentru fiecare în parte, trebuie apreciată în contextul multitudinii factorilor interni și externi în care aceasta s-a format, evoluează, se manifestă, fiind total neetică o evaluare “la kilogram”, în funcție de alte cazuri așa-zis similare.

Așadar, identificăm trei repere necesare a fi avute în vedere pentru aprecierea daunelor morale:

  1. reperul legal – acesta este dat de legislația aplicabilă fiecărui caz: fie este Directiva 103/CE/2009, cu legislația națională aplicabilă în materie, fie este Regulamentul Carte Verde, care dă posibilitatea victimei să i se aplice legea care îi este mai favorabilă pentru stabilirea despăgubirilor ce i se cuvin.

Or, limitele de despăgubire stabilite de legislația aplicabilă nu au rolul de a oferi un reper judecătorului să aprecieze care este suma de acordat cu titlu de despăgubiri. Aceste limite, stabilite ca obligatorii de legiuitor, au avut în vedere o limită superioară de răspundere a asiguratorului pentru cazurile grave și în protejarea intereselor victimei și nu înseamnă că, pentru cazuri grave deosebite, instanța nu poate depăși aceste limite. În momentul de față, am identificat că există unele tendințe greșite din partea unor magistrați, care apreciază aceste limite având în vedere interesul commercial al asiguratorului, ignorând prejudicial și nevoile victimei.

  1. reperul tehnico-științific – dat de actele medicale, expertizele de specialitate, Note expertale, de natură să evidențieze din punct de vedere științific problemele medicale – fizice și psihice – ale victimei, profunzimea, intensitatea, întinderea lor.
  2. reperul individual – îl reprezintă modul în care durerile fizice și psihice se reflect în mod concret asupra întregii vieți a victimei, cu întregul său complex de elemente: fizic, psihic, estetic, al modului în care viața socială, educația, evoluția profesională, viața intimă, menajul, petrecerea timpului liber, pasiunile victimei au fost influențate, au suferit transformări. Ar fi superfluu să adăugăm acestor transformări calificativul “negativ”, câtă vreme niciun eveniment nedorit, împotriva voinței victimei nu poate fi privit altfel.

Aici intervine capacitatea de a absorbi, de a analiza, de a prezenta informațiile, pentru fiecare dintre persoanele implicate în acest proces complex – fie el polițistul care face cercetările, adună probele, procurorul care stabilește vinovăția, judecătorul care împarte dreptatea, avocatul victimei, apărătorul asiguratorului sau cel al persoanei vinovate de producerea accidentului, expertul pus să răspundă unor solicitări punctuale.

Renumitul magistrat Antonio di Pietro afirma, cu prilejul unei prezentări avute la 23 octombrie 2015 în Aula Facultății de Drept din București că “în situația în care magistratul se face că nu vede o situație, se înconjoară de o ceață, nu remarcă faptele – această situație e chiar mai gravă decât aceea de a greși”. Dar nu se poate să nu remarcăm că o astfel de situație poate să apară și în situația în care problematica dedusă judecății nu este suficient cunoscută, analizată de cel pus să o judece …

Fiind un proces extrem de complex, vă recomand să nu-l lăsați la voia întâmplării, să-i dați toată atenția analizei și prezentării pretențiilor, putând astfel să vă fie de ajutor inclusiv în dificilul drum de refacere, căci cunoașterea exactă a problemei este primul pas în rezolvarea ei.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *